This awesome blogger theme comes under a Creative Commons license. They are free of charge to use as a theme for your blog and you can make changes to the templates to suit your needs.
RSS
Despre comunicarea intrapersonală din punct de vedere creştin
\
Din punct de vedere tehnic, psihologic, comunicarea intrapersonală este acel tip de comunicare în care emiţătorul şi receptorul sunt una şi aceeaşi persoană.
E cea mai tainică relaţie în care o persoană ascultă propria voce interioară şi poartă dialog cu sine. „Departe de a fi un aspect accidental a comunicării umane, analize atente ne arată că această comunicare intrapersonală este omniprezentă: fiecare individ simte nevoia să intre în «dialog cu sine» pentru a-şi limpezi anumite lucruri, situaţii, relaţii, înainte de a le clarifica cu ajutorul celorlalţi” (D. Silvestru, Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Bucureşti, 2004, p. 183).
Individul se întreabă şi îşi răspunde, analizează, reflectează, ia decizii, repetă în gând mesaje destinate altora. Din punct de vedere al formării şi dezvoltării personalităţii, acest dialog cu sine constituie o practică terapeutică de tip intelectiv şi emoţional: a pune problema mai întâi în raport cu propria conştiinţă înseamnă o purificare cognitivă, dar şi o descărcare emoţională.
Iar dacă tot veni vorba de conştiinţă, având în vedere faptul că toţi participanţii la acest curs suntem botezaţi, consider oportune câteva consideraţii despre conştiinţa creştină. Nu ne naştem cu o conştiinţă creştină ci o dobândim, modelându-ne gândirea, dând valoare fiinţei umane, modelându-i personalitatea, impregnându-i acţiunile şi caracterul.
Conştiinţa creştină este expresia unei minţi mereu reînnoite, a unei viziuni redirecţionate şi a unui cuget revitalizat. Este mereu alertă, trează, dinamică, are discernământ, face diferenţa între rău şi bine, respinge răul, perseverează spre bine şi promovează binele. Nu se mulţumeşte cu lucrurile aşa cum sunt şi nici nu se plânge că lucrurile sunt rele; dimpotrivă, caută să le transforme în lucruri bune.
Următorul pas în consideraţiile despre comunicarea intrapersonală, este definirea atributului „creştin”. Din punct de vedere etimologic, cuvântul provine din latinescul „christianus” şi înseamnă „urmaş al lui Cristos”, respectiv una al lui Dumnezeu.
Se naşte deci întrebarea: „Cine este Dumnezeu pentru mine?” şi de aici se nasc multe considerente.
Părerea mea este că ar trebui să dinamizăm întrebarea, întrucât Dumnezeu şi Eu suntem două subiecte. Şi atâta timp cât rămân subiecte independente, reprezintă doar o parte din potenţialul lor.
Primul pas este să dublăm întrebarea, respectiv: „Cine este Dumnezeu PENTRU MINE?” şi „Cine sunt eu PENTRU DUMNEZEU?”. Acest fel de întrebare deschide o paletă foarte amplă de relaţionări, de acceptări, de recunoaşteri: atât recunoaşterea umanităţii mele cât şi a divinităţii Lui.
De aici următoarea întrebare: „Ce raport există între Dumnezeu şi Eu?” şi din nou se deschide o nouă lume, întrucât Dumnezeu, în esenţa sa cea mai intimă, este RELAŢIE, atât în viaţa anterioară inter-trinitară cât şi în viaţa „exterioară” de după. Cu alte cuvinte o relaţie de iubire care generează şi naşte o comunitate.
[În mod voit nu am formulat „între Dumnezeu şi mine”: nu este vorba despre o greşeală gramaticală; de fapt, în timp ce Eu este subiect (Nominativ), Mine este complement direct (Acuzativ). Raportul deci nu este între Dumnezeu şi Mine ci între Dumnezeu şi Eu, adică între două subiecte.]
Atunci când Isus le vorbeşte ucenicilor, de multe ori îi invită să se iubească unii pe alţii. Tot El însă, în Evanghelia după Ioan (15, 15) foloseşte o expresie extraordinară, numindu-şi ucenicii „prieteni”. Prietenia este un sentiment mai dinamic decât caritatea, deoarece eu pot să-i iubesc pe ceilalţi „în general”, pot să-i iubesc pe indigenii din Papua-Noua Guinee şi să mă rog pentru ei, însă nu sunt prietenul lor, întrucât nu-i cunosc (schimbă oare această formă de iubire viaţa mea? ...)
Prietenia însă presupune cunoştinţă, confruntare, relaţionare, schimb, cu prietenul mă cert, mă împac, mănânc împreună cu el, ne facem proiecte comune şi trăim împreună falimente; prietenia mă face să mă schimb prin focalizarea limitelor şi a egoismului, invitându-mă
să-mi deschid inima.
Dumnezeul nostru nu este doar un Dumnezeu care ne iubeşte (ceea ce oricum e deja mult), ci este mult mai mult: este un Dumnezeu care vrea să intre în relaţie cu mine, care vrea să fie „prietenul meu”.
Noi suntem relaţie, ne naştem în mod fizic dintr-o relaţie, aceea dintre părinţii noştri şi trăim într-o relaţie care este familia; apoi ne naştem spiritual în Biserică, care este comunitate şi deci relaţie. Biserică percepută nu în mod necesar ca „universală”, însă măcar ca şi realitate locală, respectiv parohia sau comunitatea noastră.
O comunitate, adică un grup de persoane, de mulţi EU, cu limitele şi bogăţiile lor, care se reuneşte în numele lui Dumnezeu devine o comunitate de iubire care participă la viaţa inter-trinitară.
Acesta este sensul cel mai profund al comunităţii, care ne face să depăşim întrebarea „Cine sunt Eu?” întrucât ne pune într-o dinamică de iubire care generează, construieşte şi ne deschide unii altora.
În fapt, cel de-al doilea mister al credinţei noastre, după sf. Treime, amintim întruparea lui Dumnezeu care se face om; şi acest fapt intră în dinamica şi logica sa de iubire. De aici se deschide o a treia dimensiune, care este CEILALŢI. Cu Dumnezeu, Eu, ceilalţi, se închide un triunghi învigorat de sf. Treime.
Sunt eu capabil să mă „întrupez” în aproapele meu? Adică, ştiu să mă pun în „scutecul” lui, fără a-l judeca?

Scris de:Sociu Ioana

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Parerea ta pentri noi conteazaă!

Un produs Blogger.